Mihai I, povestea ultimului monarh al României

“Nu văd România de astăzi ca pe o moştenire de la părinţii noştri, ci ca pe o ţară pe care am luat-o cu împrumut de la copiii noştri”.

Discursul-testament a fost rostit de ultimul monarh al României, la împlinirea a 90 de ani.

Ultimul secol de istorie zbuciumată a neamului se confunda cu mărirea şi decăderea ultimului şef de stat în viaţa participant la cel de-Al Doilea Razoi Mondial.

Născut cu sânge albastru, şi înrudit cu marile capete încoronate ale Europei, Regele Mihai a trăit pentru o jumătate de veac într-un anonimat total.

Viaţă plină de zbucium a suveranului a început înainte de vreme, în seara zilei de 25 octombrie 1921. Rod al iubirii nefericite dintre Carol al II-lea şi principesa Elena, principele nou-născut a avut un destin aparte.

 

Mama să Elena a avut o sarcină dificilă, iar naşterea a fost cumplită.

La un moment dat ne-am temut groaznic cu toţii că nu va supravieţui copilul”, scria mai târziu bunica viitorului suveran, Regina Maria.

“Astăzi, Pronia Cerească a hărăzit Dinastiei un nou vlăstar”, anunţă cu enormă speranţa regele Ferdinand, bunicul lui Mihai, fericit că avea, din acel moment, un moştenitor la tron.

 

Principele Mihai a fost creştinat în ianuarie 1922, la Bucureşti, în rit ortodox. Ceremonia religioasă a fost oficiată în sala mare a Tronului de la Palatul Regal.

Naşi au fost Regele Ferdinand – întâiul nas, Regele Constantin al Greciei, bunicul matern al copilului, Regina-Mamă Olga a Belgiei, Regele Albert al Belgiei, Prinţul Christofor şi Prinţesa Irina a Greciei.

Copilăria zbuciumată a lui Mihai avea să înceapă mai repede decât şi-ar fi dorit oricine. Mariajul părinţilor săi – Carol şi Elena – unul profund nefericit, avea să se încheie în decembrie 1925.

 

 

Tatăl său a părăsit ţara şi a renunţat la tron, devenind, prin decizia Consiliului de Coroană, un muritor de rând cu numele Carol Caraiman.

De la naştere până la tinereţe, nu am cunoscut – ca să spun aşa – decât intrigile de palat şi singurătatea puterii”, rememora regele Mihai în ’95 anii copilăriei. Iar amintirea unei mame mai tot timpul în lacrimi i-a marcat primii ani ai vieţii.

“Suferinţa mamei a fost cea mai veche amintire a mea din România…”, spune regele mult mai târziu.

Sângele albastru ce-i curgea prin vene nu l-a protejat de destinul complicat. În iulie 1927, după aproape un an de suferinţe provocate de cancerul la colon, bunicul său – regele Ferdinant – inchidea ochii pentru totdeauna, la 62 de ani. În aceea zi, dar după-amiaza, principele Mihai, care nu împlinise 6 ani, devenea rege al României.

 

Pe 20 iulie 1927, Principele Mihai a fost adus de la Sinaia în Capitală, cu trenul regal, pentru a fi prezentat Camerelor reunite. Venise împreună cu mama sa, Principesa Elena.

„Trăiască Regele Mihai I”, au strigat deputaţii, iar Regele în pantaloni scurţi a salutat pentru prima oară Parlamentul, în calitate oficială.

La vârsta la care copii de vârsta să învăţau cititul şi socotitul, Mihai învaţa să fie … rege. Copilăria retezată, intrigile de la Palat şi reputaţia unui tată aventurier i-au marcat definitiv caracterul … taciturn.

“Am învăţat să nu spun ce simt şi să le zâmbesc celor pe care-i urăsc cel mai mult”, îi spunea el bunicii sale, Reginei Maria.

Ajuns aşadar pe tronul României la nici 6 ani, Mihai a avut nevoie de o regentă care alături de care să conducă ţară. Prinţul Nicolae – fiu al Regelui Ferdinand şi unchi al lui Mihai, Patriarhul Miron Cristea şi Gheorghe Buzdugan, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie, au fost aleşii.

Însă după 3 ani fără o lună, în 1930, nestatornicul său tată, Carol al II-lea se întorcea în ţară şi devenea rege. Pentru copilul Mihai avea să înceapă o altă drama personală, fiind despartit de mama să Elena, trimisă în 1932 în exil, în Italia.

 

 

În septembrie ’40, Carol al II-lea îi acordă puteri discreţionare generalului Ion Antonescu, iar acesta l-a forţat să abdice în favoarea fiului său, Mihai. Aşa că, la numai 18 ani, tânărul monarh îşi începea al doilea mandat în fruntea României, în condiţii cu adevărat dramatice. Legal însă, regele avea rol pur decorativ, singura să prerogativa fiind cea de şef suprem al Armatei.

În plin război mondial, tocmai această atribuţie a făcut din regele Mihai un monarh respectat în toată lumea.

În august 1944, Ion Antonescu a fost arestat în Palatul Regal şi încredinţat comuniştilor. Pe 23 august, într-un apel radiodifuzat către naţiune şi către armata, regele Mihai a proclamat trecerea României de partea Aliaţilor şi a declarat război Germaniei. Gestul politic a fost lăudat în toată lumea, considerându-se că întoarcerea armelor împotriva Germaniei naziste de către România a scurtat războiul cu cel puţin şase luni şi a salvat astfel sute de mii de vieţi omeneşti.

 

Mişcarea de la 23 august ’44 a tânărului rege nu a impedicat însă ocupaţia sovietică, nici capturarea de către URSS a peste 100 de mii de militari romani, mulţi dintre ei găsindu-şi sfârşitul tragic în lagărele de muncă forţată.

Mai mult, la 6 martie 1945, Mihai a acceptat numirea unui guvern pro-sovietic, cu Petru Groza premier. Toate la presiunea Moscovei. Inevitabil, acest lucru a dus la finalul domniei şi la începutul unei exil ce părea interminabil.

În noiembrie 1947 Mihai a călătorit la Londra, la nunta viitoarei regine Elisabeta a II-a. Cu această ocazie a cunoscut-o pe prinţesa Ana de Bourbon-Parma, care avea să-i devină soţie. La întoarcerea în ţară, a fost silit să abdice, la 30 decembrie 1947.

Comuniştii au anunţat imediat abolirea monarhiei, cinci zile mai târziu Mihai a fost silit să părăsească România. Departe de ţară pe care nu a încetat niciun moment să o iubească, Mihai s-a căsătorit cu Ana de Bourbon în iunie 1948, cu care a avut cinci fete: Margareta, 1949; Elena, 1950; Irina, 1953; Sofia, 1957; Maria, 1964.

Încă foarte tânăr şi cu o familie din ce în ce mai numeroasă, Mihai a trebuit să se obişnuiască cu statutul de muritor de rând, cu sânge albastru. În ’53 s-a angajat într-o companie aeriană, la Geneva. Şase ani mai taziu, a înfiinţat o companie de electronică şi de mecanisme automate, numită Metravel.

Producea elemente pentru calea ferată şi sisteme de alarmă, iar uneori vindea avioane de ocazie. În exil, a încercat şi meseria de broker, urmând cursuri la Bursa din Wall Street.

Interdicitia de a reveni în România părea a se fi încheiat în decembrie ’89, o dată cu căderea regimului comunist. Însă, nu a fost aşa. În decembrie 1990, Mihai I ateriza la Bucureşti, după 43 de ani de pribegie. Venise pentru a se reculege la Mănăstirea Curtea de Argeş, la mormintele strămoşilor săi regali. Însă avea să fie oprit de poliţie, întors din drum şi obligat să părăsească ţara.

Ruptura regelui faţă de ţara căreia îi declarase necondiţionat dragostea să se încheia în 1992, de Paşte. La acea vreme, Guvernul de la Bucureşti i-a permis regelui Mihai să revină în ţară, fiind întâmpinat cu o simpatie uriaşă de populaţie – peste 1 milion de oameni s-au strâns în Bucureşti să îl vadă pe ultimul monarh al României. Iar în 1997, sub preşedinţia lui Emil Constantinescu, regele a recăpătat cetăţenia romană.

Majestatea sa, Regele Mihai: “Sunt roman şi asta o simt foarte tare. Şi pe unde pot, fac tot ce-i posibil pentru Tara Românească”.

sursa: stirileprotv.ro

 

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *