Sfântul Mare Mucenic Gheorghe și legenda balaurului. Tradiții și obiceiuri.

Este prăznuit în fiecare an la 23 aprilie atât de Biserica Ortodoxă, cât şi de cea Catolică. Imaginea sa este asociată cu vitejia nemărginită şi credinţa în biserica creştină, până la sacrificiul suprem, deşi istoria vieţii sale este destul de puţin cunoscută şi de-a lungul timpului au apărut multe legende avându-l ca erou şi tradiţii sau obiceiuri populare.

Aproape 900.000 de cetăţeni români îşi sărbătoresc onomastica de Sărbătoarea Sfântului Mare Mucenic Gheorghe.

Papa Gelasius afirmă în anul 495:

Numele Sfîntului Gheorghe este onorat de credincioşii de pretutindeni, dar adevăratele sale fapte sunt ştiute numai de Dumnezeu“.

Cercetarile istorice par să indice că Sf. Gheorghe a murit ca martir în Palestina, la Diospolis, lîngă Lydda, cu puţin timp înaintea domniei lui Constantin. Scrieri datînd din secolele VI-VIII ale lui Teodosius, Antonius şi Arculphus vorbesc despre Diospolis ca loc de venerare a Sf. Gheorghe. Faptul că Eusebius menţionează un martir necunoscut atunci când relatează despre Consiliul de la Nicomedia, i-a făcut pe unii teologi să creadă că este vorba despre Sf. Gheorghe. De asemenea, unii teologi l-au confundat pe Sf. Gheorge cu episcopul Capadociei, Gheorghe, care a trăit mult mai tîrziu.

În tradiţia ortodoxă

Se ştie că Sfântul Gheorghe s-a născut în Capadocia într-o familie creştină, tatăl său fiind general roman, şi, la vârsta de 30 ani, Gheorghe a devenit şi el general în armata lui Diocleţian. S-a ridicat împotriva hotărârilor anti-creştine ale Consiliului de la Nicomedia din anul 303, ceea ce i-a adus persecuţii din partea lui  Diocleţian.

Împăratul avea în gând să pornească un război împotriva creştinilor şi a dat poruncă să fie cinstiţi  cu daruri cei ce  vor părăsi pe Hristos, iar cei care nu se vor supune poruncii să aibă ca pedeapsă moartea. Gheorghe a declarat că este creştin şi nu s-a lasat amăgit de făgăduinţele tiranului şi nici îngrozit de ameninţări.

Întâi l-au lovit în pântece cu o suliţă şi vârful suliţei s-a întors înapoi şi sfântul a rămas nevătămat. Apoi l-au legat de o roată ţintuită cu fiare ascuţite, pornită din sus spre o vale, pentru a-i rupe trupul în mai multe bucăţi, dar el a rămas sănătos. După aceasta i-au încălţat picioarele cu încălţăminte de fier ce avea cuie şi l-au silit să alerge şi l-au bătut, fără de nici o milă. Sfântul a atras pe mulţi spre credinţa în Hristos, cărora din porunca împăratului li s-au tăiat capetele afară din cetate, şi chiar şi Alexandra împărăteasa, a mărturisit pe Hristos  înaintea tiranului.

Sfântul Gheorghe,  făcând rugăciune deasupra unui mormânt,  l-a înviat pe cel care murise,  minune pentru care a i s-a cerut să spună dacă este el Dumnezeu, şi de i se cuvine să i se închine lui oamenii. Dar sfântul a răspuns că unul este Dumnezeu adevărat şi cei ce credeau în idoli l-au dus la împărat şi-au cerut degrabă moartea sa.  Sfântului Gheorghe i s-a tăiat capul, iar sfânta Alexandra, făcând rugăciune în temniţă, şi-a dat sufletul lui Dumnezeu.

În Anglia, Sf. Gheorghe a căpătat o popularitate imensă după traducerea “Faptelor” sale în anglo-saxonă în secolul VIII, devenind totodată protectorul armatei. În timpul cruciadelor importanţa sa a crescut şi mai mult, prin relatările cum că Sf. Gheorghe ar fi asistat la lupta de la Antioh, din 1098. Însemnele Sfîntului Gheorghe au fost introduse de Richard Inima de Leu, iar crucea Sfântului Gheorghe, roşie pe fond alb,  a apărut pentru prima dată că steag al corabiei “Lyme Regis” în 1284. Steagul actual al Angliei, Union Jack,  are la origine crucea Sfîntului Gheorghe.

Legenda balaurului

În credinţa populară, Sf. Gheorghe este asociat adesea cu omorîrea balaurului, legenda datează din secolul XII-lea şi una din variantele sale este “Legendă Aurea” în care se povesteşte cum un balaur imens a apărut lîngă oraşul Selena din Libia.

Locuitorii trebuiau să-i ofere zilnic oi pentru a-i potoli foamea, iar cînd nu au mai avut oi, balaurul a cerut pe faţă împăratului şi atunci un viteaz creştin s-a oferit să răpună balaurul. În unele icoane timpurii fata împăratului este înfăţişată în gură balaurului, în timp ce un viteaz cu o suliţa se luptă cu acesta. După ce a străpuns balaurul cu suliţa, tînărul a dus-o pe prinţesă la palatul împăratului, care i-a oferit mînă ei şi jumătate din împărăţie, dar viteazul a refuzat, avea multe alte lucruri de îndeplinit în lupta sa pentru apărarea bisericii şi pentru ajutorarea săracilor şi a celor nedreptăţiţi. Le-a spus că numele lui este Gheorghe şi a plecat. Misterul şi legendă care învăluie pe Sf. Gheorghe nu vor dispărea niciodată, la fel cum cauza sa nobilă va genera întotdeauna admiraţie şi respect.

În tradiţia populară

Sfântul Gheorghe este cunoscut sub numele de San-George. Este considerat a fi un zeu al vegetaţiei, protector al naturii înverzite, al vitelor şi al oilor. Între San-George şi Sâmedru, Sfântul Dumitru, există o înţelegere cosmică.

Se spune că atunci când broaştele cânta pentru prima oară, San-George ia cheile de la Sâmedru pentru a deschide drumul naturii spre viaţă.

În dimineaţă zilei de San-George, capul familiei, întotdeauna un bărbat, aşază la stâlpii porţilor şi ai caselor, la ferestrele şi uşile caselor şi grajdurilor, în grădini şi pe mormintele din cimitire ramuri verzi pentru a  protejate de forţele malefice. Ramurile verzi erau păstrate peste an pentru a fi folosite drept leacuri împotriva bolilor sau puse şi în hrana animalelor.

În ajunul zilei de San-George, fetele de măritat credeau că îşi pot vedea ursitul dacă priveau, în această noapte, într-o cofă plină cu apă. Există şi obiceiul că în dimineaţă zilei de 23 aprilie, fetele să pună în mijlocul drumului brazde verzi, împodobite cu coroniţe, pentru a observă care fecior va călca peste ele. Dacă flăcăii nu călcau pe coroniţe, fetele credeau că în acel an se vor căsători.

Tot în dimineaţă zilei de 23 aprilie, fetele mergeau pe furiş în pădure pentru a culege mătrăgună şi năvalnic, plante erau puse în pod sau sub streaşina, în credinţă că ele le vor aduce peţitori bogaţi. Flăcăii căutau în dimineaţă zilei de 23 aprilie, iarbă fiarelor, plantă miraculoasă ce putea să sfărâme lăcăţele.

În ajunul sărbătorii, tinerii mergeau într-o dumbravă cu o cofă cu apă neîncepută şi la răsăritul soarelui fiecare privea în cofă cu apă. Dacă în vas se află un fir de iarbă, credeau că se vor căsători cu faţă iubita, iar dacă în apă se află o floare uscată, era semn că tânărul nu se va însura în acel an, iar dacă găseau pământ, se credea că feciorul va muri în curând.

Femeile căsătorite mergeau în pădure şi culegeau plante doar de ele ştiute pe care le adăugau în hrană animalelor, în credinţă că vacile vor da mult lapte şi de bună calitate.

Nimeni nu avea voie să doarmă în această zi deoarece se credea că acel care încalcă interdicţia, avea să fie somnoros întregul an.

Urzicatul era un alt obicei practicat de San-George. Există convingerea că prin urzicat ei vor fi mai ageri, mai harnici şi mai sănătoşi de-a lungul întregii veri care urmă să înceapă.

Dintre toate obiceiurile, în comunităţile săteşti de astăzi se mai păstrează doar obiceiul împodobirii stâlpilor de la poartă cu ramuri verzi.

sursa: stiri.tvr.ro

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *